Ma stiu cautand din totdeauna acel "ceva"...ideea mareata ce nu vrea inca sa ma izbeasca puternic in tample, sa-mi sangereze arcadele, sa-mi plezneasca uitarile, pentru a sti ca intr-adevar este Ea.Uneori, seara, cand sed pe acea piatra din rascrucea unor ganduri, nu fac asemenea cronicarului, ci ma vad pe mine, golita de idei, in asteptarea loviturii ce va sa vina pentru a ma ridica si a incepe sa umblu prin intuneric, pentru a descoperi ca in realitate nu exista piatra, ca nu exista timp, seara, idei, eu...Relevant pentru tacerea asta, lipsa de idei si alternanta de la zi la a fi, nu sunt eu, cel care uneste gandurile, ideile marete ale altora, ci ele insele, ideile, care s-au gasit gandite si legate in mod barbar de cate un picior, de obicei cel stang si lenes, in cutia asta care vrea sa rationeze.
Ideile astea m-au gasit pe mine, ele au fost destul de inteligente pentru a ma putea descoperi, sau ma degraba spus -inventa-pe mine.Nu sunt decat o bucata ambulanta de pamant intr-o mocirla bine clocita, undeva la zeci de kilometrii sub scoarta terestra.Ma uimesc privindu-ma si realizand ceea ce se intampla...Timpul nu e timp, materia e inerta iar gandul...ei bine, gandul s-o odihni undeva si el, pe alte meleaguri.Ma intristez adesea vazand neexistenta si micimea gandurilor.E o traire aceasta, de care, chiar de-as vrea, n-as putea scapa.Ma complac.N-as fi in stare sa realizez momentul ideii, nici de m-ar lovi puternic de zidurile astea care atatea au vazut, atatea au auzit, incat uneori, cand nu ma mir, cand nu sed si astept aiurea, ma sperii.
Gaseste sens in asta si nu te mai mira ca tot ceea ce e in jurul tau se trece, cineva mi-a spus candva ca nimic nu se trece ci, se transforma, iar uneori, revine...intr-o forma sau alta.Ii multumesc timpului ca mi-a fost rabdator si ca nu m-a trecut inspre altceva.N-as fi putut intelege trecerea, si-as fi negat existenta nonformei in care cu siguranta m-ar fi incadrat.
Nu am certitudini.Ar fi o prostie aceasta...Siguranta tine de ceva interior, stii ca si cum ai fi trait anterior senzatia, timpul iar deruland sirul asta neasteptat, le retraiesti si stii cu siguranta.Certitudinea e o prostie, ea nu functioneaza in sensul realizarii derularii;certitudinea este o anetrioritate foarte nesigura, iara constiinta o filtreaza in sensul unei viziuni absurde in conexiune cu experiente anterioare similare iar nu identice, ca sa nu mai vorbim de una si aceeasi experienta, caci precum zicea bunul Nichita, un lucru asemenea altuia nu exista.
Ma intreb...de nu exista, ar putea fi legat macar de ideea ca este?
Construind in mod impropriu si absolut barbar, incepand din baza si terminand cu primul sir de caramizi, cimentuind cu zgarcenie golurile dintre acestea si netezind ideea, importanta unui moment porneste si are sens in timp, in conditiile in care se poate face o clara distinctie intre cele doua asa-zise verbe - "a exista" si "a fi".
Existenta se leaga de permanenta, lucruri general valabile, concrete, neperisabile, atemporale, ireductibile, fara de cae poate ca lumea ar fi mai saraca, mai lipsita de sens, amorfa, ireconciliabil rupta de Dumnezeu, pierduta in nimic, nimic care la randul sau exista...
Legat de sens, cineva propunea ca subiect de discutie "sensul vietii".Cu totii ne-am pierdut in aberatii filosofice si am redus in final existenta acestei realitati la "iubire"care si ea la randul ei exista la nivelul aceloras teoriimai mult sau mai putin aberante, iubre care redusa mai departe la ceea ce constituie esenta sa, se poate traduce prin Dumnezeu.Sensul vietii, neredus in sine si nici amplificat este insasi existenta. Ceva anume, o determinanta, un impuls conduce la voinata, la adoptarea unei directii putin sau deloc luminate in timp, de a depasi starea verbului "a fi" si a tinde catre cea a verbului "a exista".Verbum regens este decris de incercarea depasirii a ceea ce este pur si simplu, a ceea ce suntem, catre a exista.
Sa nu ne miram ca nu intelegem propriile idei ce ne circula prin vene...e o repeziciune a clipelor ce te traiesc iara nu tu le traiesti pe ele.Sa nu ne miram ca in jur toti vad padurea iar nu copacii din care ea este alcatuita...Sa nu ne-ntrebam nicicand "de ce" ci numai "pana cand"...Pana cand vom ucide in noi simtirea, scanteia ideii pentru a fi iara nu intoarcem roata ce ne apasa fiinta spre a deschide lumea catre scopul sau ultim...A EXISTA.Stam si ne miram intru desertaciune, cand pietre sfaramand taceri se rostogolesc catre nicaieri.Totul sa fie sesertaciune, vanare de vant, ideal nepatruns?
Am pornit la drum, cu piatra in spinare, ma abat cand si cand si mi-e teama sa ma reasez...Poate nu vi gasi rascrucea ce-mi poarta intiparit numele, poate nu voi gasi ideea a carei umbra ce imi bantuie gandurile, stiu doar ca nu vreau sa ma fiu, ci sa incep pentru mine de maine, "a exista".
P.S.-Multumesc persoanelor care in noptile de vara ale anului 2008 si-au adus contributia in ceea ce priveste decsoperirea celei dintai umbre a ideei ce inca ma bantuie...Sa incercam a exista !La drum!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu